Învățământul agricol își are originile în sec. XIX, mai precis în anul 1870, cand a luat ființă, la Bistrița, o „Școală de Agricultură” pentru băieți, care a aparținut comunității germane, devenită „Școala de Agricultură”, cu o durată de doi ani. Cursurile se desfășurau din luna octombrie până în luna aprilie, după care urma o practică în gospodăria părintească. Scopul acestei școli era să pregătească pe fiii sașilor, în domeniul agriculturii, cheltuielile de școlarizare fiind asigurate de către cei interesați, prin comunitatea germană.
Ridicarea noii școli pe zidul Rosenburg s-a datorat dobândirii aici a unei suprafețe de 5755 mp de teren, care cu timpul, prin donații și cumpărări succesive, a ajuns să măsoare peste 100 ha. Pe acest teren s-au înființat sera, loturile experimentale pomicole, viticole și horticole, precum și o ferma zootehnică. Aici, sub supravegherea inginerilor agronomi, școliți la institute Europene, tehnicienilor și profesorilor, elevii germani cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani, în doi ani de școlarizare trebuiau să-și formeze deprinderile practice și să-și însușească cunoștințele necesare pentru a fi un bun agricultor.
După 1918, școala și-a pierdut caracterul etnic, fiind deschisă tuturor elevilor.
Această școală a avut un rol deosebit în practicarea de către marea masă de tineri țărani a unor agrotehnici moderne, a unei agriculturi ce avea baze științifice la nivelul acelor timpuri. În sistemul de învățământ nu erau cuprinși și români, însă cum majoritatea sașilor aveau un număr mic de copii, iar suprafața terenurilor agricole din proprietate depășeau, de regulă, capacitatea forței de muncă a femeilor, aceștia erau obligați să apeleze la ajutorul vecinilor români, care din omenie, sau chiar ca slugi angajate, au contribuit la prosperitatea gospodăriilor săsești, „împrumutând” însă, în scurtă vreme, meseria, aplicând noutățile văzute și în propriile gospodării, ceea ce explică în mare măsură de ce românii ardeleni erau buni gospodari, stăpânind o agrotehnică mai avansată.
„Școala de Agricultură” funcționează sub această formă până în anul 1944, când din cauza războiului a fost închisă.
După război, „Școala de Agricultură” s-a organizat pe trei ani de studii, plus un an de practică. În ianuarie 1945 se reiau cursurile, cu 11 elevi în anul I. În școală se primeau absolvenți a patru clase primare, iar după absolvire, cursanții puteau deveni ingineri agronomi, după continuarea studiilor în școlile de agricultură de gradul II.
În septembrie 1947 școala inferioară de agricultură din Bistrița se transformă în „Liceu Tehnic Agricol”, iar în toamna anului 1948, primește caracterul și gradul de „Școala Medie Tehnică Horticolă”, intrând în subordinea Ministerului Agriculturii. În această formă a funcționat în actuala clădire a Colegiului Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița, până în anul 1952. După această dată s-a numit „Grupul Școlar Mediu Tehnic”, cu secții de horticultură și zootehnie, până în 1955, când se transformâ în „Școala Profesională de Ucenici și Pomicultori”, formă sub care funcționează până în anul 1961.
Între 1962 – 1966, funcționează sub denumirea de „Centrul Agricol Bistrița” și ocupă o parte din clădirile Unității Militare de pe strada Avram Iancu. Centrul Agricol avea în componență: „Școala profesională horticolă”, „Școala profesională veterinară”, „Școala de contabilitate agricolă” și „Școala tehnică de maiștri”.
Din anul 1966 „Centrul Agricol” se transformă în „Liceul Agricol”, apoi „Grupul Scolar Agricol” pana in 2012, iar forma sub care funcționează și astăzi este „Liceul Tehnologic Agricol”.